Nu mai țin minte multe despre 16 ianuarie 2019. Știu că este ziua care mi-a schimbat viața pentru totdeauna. 16 ianuarie este ziua în care am devenit mamă – cu 3 luni mai repede decât mă șateptam. A deveni mamă era piesa lipsă din viața mea. Am știut întotdeauna că doresc să devin mamă. Chiar și când am ajuns la 40 de ani nu am abandonat speranța, știam că voi avea norocul să devin mamă într-o zi. Descoperirea că am rămas gravidă după câteva încercări eșuate de fertilizare in vitro și inițierea căilor de mamă surogat sau adopție a fost o surpriză completă și visul meu a devenit realitate. Nu am luat mult în greutate în sarcină și nu am suferit cu adevărat de grețuri sau de alte boli precum multe alte mame. M-am simțit binecuvântată cu o sarcină perfectă – greșeam. Cam pe la 6 luni am luat în greutate ”miraculoase” 9 kg în 5 zile. Vederea mi s-a încețășat și am început să văd pete. Urina a devenit portocalie. Nu m-am îngrijorat cu adevărat până când am devenit prea amețită ca să mai pot merge. Soțul meu era în Europa cu afaceri și am fost norocoasă că mama mea venise în vizită să mă pregătească ne sosirea copilului. Ea a simțit că ceva este foarte în neregulă și m-a târât la ginecolog. Medicul mi-a luat tensiunea, era 190/140, m-a întrebat despre simptome și a spus, pur și simplu ”ok, hai să scoatem copilul”. Restul e o ceață. 10 minute mai târziu eram în spital și 2 ore mai târziu s-a născut fiica mea. Nu am, aflat decât câteva zile mai târziu că suferisem de sindrom HELLP, o formă rară și adesea fatală de preeclampsie. Dacă medicul nu ar fi scos copilul imediat nici ea și nici eu nu am fi supraviețuit nopții. De fapt, mai târziu, am aflat că umitorul meu înger de medic a trebuit să o întrebe pe mama pe cine alege să trăiască: pe mine sau pe fiica mea dacă va fi nevoie să facă histerectomie în cazul în care sângele meu nu s-ar fi coagulat datorită nivelului scăzut de trombocite. Am fost așa de bolnavă că nu mi s-a permis să o văd pe Jenna decât la 2 zile după naștere. Eram bolnavă, speriată, confuză și anxioasă cel puțin. Ce voi găsi? Cum era ea? Voi fi suficient de puternică să o țin în brațe? Seamănă cu mine? m,ilioane de întrebări ți îngrijorări mi-au venit în cap dar nimic nu ma- pregătit pentru acele prime momente de după intrarea în terapia intensivă neonatală (TINN). Am văzut-o în incubator, așa de frumoasă și de mică abia avea 900 și ceva de grame, cu numele scris cu roz, mov și turcoaz. Avea tuburi și 2 linii venoase în locuri unde copiii nu ar trebui să aibă tuburir. Era toată înghesuită și totuși expusă văzului tuturor celor din TINN. Erau alarme, șuierături, mașinării, multe asistente și medici și alți părinți. M-am apropiat să mă uit, am zâmbit și apoi am izbucnit în lacrimi. Lacrimi de bucurie și fericire și da, lacrimi de teamă și emoție. Soțul meu și una din asistente mi-au pus-o pe piept și am înconjurat-o cu brațele. Din păcate nu îmi mai amintesc nimic altceva. Dorisem așa de mult să pot ține minte prima întâlnire cu ea și voi căuta mereu în minte această amintire, gândurile și sentimentele mele. Dimineața următoare am avut gânduri groaznice. De ce nu mă simțeam legată de fiica mea: Unde era acel ”instinct de mamă” de care toată lumea vorbește și spune că apare în momentul când îți întâlnești copilul? Era ceva în neregulă cu mine? Era un simptom al depresiei postpartum? Răspunsul, deși destul de simplu, e foarte comun: nu, nu aveam depresie postpartum și da, faptul că mă întrebam despre legătura specială dintre mamă și copil era exemplul clar că de fapt aveam acel instinct. Ceea ce nu am realizat și nu am luat în considerare nici la o gândire mai profundă a fost faptul că trecusem prin cea mai terifiantă experiență în afară de probabil cel mai fericit evebiment din viață, acela de a ura bun venit pe lume unui copil. Ca mame nu ne acordăm nouă înșine suficient credit. Suntem dure cu noi și ne învinovățim cu ușurință pentru greșeși sau eșecuri mai degrabă decât să ne acordăm mici răgazuri. Doar câteva zile mai târziu, când și eu și fiica mea eram încă în spital am început să înțeleg ce se întâmplase. Nu sunt încă nici acum pe deplin conștientă de toate detaliile dar acum mi-e ok. Pentru că am învățat că nu este doar traumatic ci și miraculos. Miraculos in așa de multe motive dar probabil cel mai important pentru că ani mai târziu, din fericire, cu recunoștință, suntem cu toții bine. Fiica mea este un copil mici minunat, zâmbitor, haios și isteț și pentru că ea și modul ei de a veni pe lume mi-au adus un nou scop în viață.
După Jodi Klaristenfeld, iunie 2021 Sursa: https://grahamsfoundation.org/keeping-the-faith/