Piticul meu din terapia intensivă neonatală m-a învățat înțelesul adevărat al sărbătorilor

Prima mea vacanță de viitoare mamă a luat un start solid. Deși sarcina mea a fost considerată una cu risc crescut datorită hipertensiunii cronice, totul a părut normal pentru data probabilă a nașterii de la jumătatea lui ianuarie. Sigur, eram necăjită că nu puteam zbura acasă să fiu cu familia mea dar am savurat limitele jeans-ilor mei de maternitate de Thanksgiving făcând poze burții mele uriașe lângă brad și ungându-mă cu unt de cacao până când am sclipit ca o șuncă de Crăciun. Concendiul meu de maternitate tocmai trebuia să înceapă după Anul Nou și am planificat să mă bucur de fiecare clipă de solitudine fără copil cu un lung somn de iarnă. Într-o după amiază de la începutul lui decembrie m-am pregătit de o consultație de rutină, plecând din sufrageria presărată cu cadourile pe care voiam să le împachetez la revenirea acasă. Nu mi-a trecut prin cap că lucrurile se vor schimba într-un fel care-mi va remodela părerea despre sărbători pentru totdeauna. Inima fiului meu nu a accelerat așa cum era de așteptat la nonstres test. ”Micuțul ăsta sigur se simte confortabil”, a spus asistenta și m-a rugat să mă întorc pe cealaltă parte. ”Să vedem dacă putem să-l agităm un pic”. Zâmbetul de pe fața ei a pălit încet când a privit monitorul care nu s-a schimbat prea mult. A luat un aparat mic pe care numit ”zumzăitorul” și l-a apăsat pe burta mea. Apăsarea a fost suficient să mă trezească dar fiul meu abia ce-a clipit. Asistenta a mers la telefon apoi a înșfăcat un scaun pe rotile și m-a dus înapoi. Părea că nu voi putea împacheta acele daruri prea curând. Am fost internată în spital unde ecografia a arătat un flux sangvin redus spre placentă care îmi priva fiul de nutrienții vitali și oxigen. După câteva zile de odihnă la pat și injecții cu steroizi soțul meu și cu mine ne-am cunoscut fiul prin operație cezariană de urgență. Abia ce avea 2200 g dar altfel părea perfect. Am ieșit din necaz, mi-am spus. Prima noapte a fost un trio magic. Soțul meu a făcut sute de fotografii și eu am comandat un costum de elf pentru copil, să îl poarte când vom deschide cadourile de Crăciun. O asistentă a venit să-l ia și să îl ducă în secție și a spus că-l aduce înapoi după ce îi verifică semnele vitale. Dar nu l-a adus înapoi. Corpul fiului nostru nu a fost suficient de puternic pentru a-și regla glicemia și a fost internat în terapia intensivă neonatală (TINN) cu hipoglicemie, o boală care ar putea produce convulsii și traume dacă nu este tratată. Când mi-am văzut mai târziu puiul dulce era acoperit de fire și tuburi. M-am prăbușit pe scaunul verde de vinil de lângă incubatorul lui și următoarele câteva săptămâni din viața mea s-au desfășurat în mișcare lentă. Am făcut tot ce am putut ca să rămân pozitivă și să revărs bucuria sărbătorilor peste fiul meu dar deprivarea de somn și o criză hormonală postpartum m-a dus peste tot pe harta emoțiilor. Mai întâi a fost vina. S-a așezat silențios pe umerii mei și m-am învinovățit în tăcere pentru toți pașii greșiți pe care eram sigură că-i făcusem și care ne aduseseră în acel loc. Mi-am mângâiat fiul în timp ce asistentele îi luam sânge din picorușul mic la fiecare 3 ore pentru a-i verifica glicemia care părea că nu vrea să se stabilizeze. Am încercat în van să-i dau laptele de care avea nevoie în ferestrele de 30 de minute și m-am simțit eviscerată când i-au pus sonda de alimentație în stomac. L-am ținut în brațe când scâncea pe durata probelor de provocare și am ascultat cu răbdare cum medicii aruncau vorbe mari. Și, din când în când, tot ceea ce puteam gândi era că ar fi trebuit să pot preveni toate acestea. Trebuia s-o fi luat mai ușor, să fi făcut mai multe pentru a-mi ține nivelul de stres în control. Ce mamă groaznică trebuie să fiu să nu îmi pot ține copilul în siguranță în interiorul corpului meu. În fiecare zi TINN mi-a adus mai multe dorințe decât ar fi putut s-o facă oricine de la Polul Nord. Apoi a venit furia care a fiert la suprafață când un anume endocrinolog ne-a spus că problema fiului nostru ”ar putea să fie produsă de un număr de afecțiuni subiacente”. Mi-am ridicat capul de pe pătuțul copilului pentru a întâlni privierea ei cu lacrimi calde curgându-mi pe obraji. Din fericire, partea rațională a creierului meu a lovit repede amintidu-mi că doctorița doar își făcea meseria și că amândouă ne doream ce este mai bun pentru copilul meu. După ce ursul meu grizzly din interior a fost trimis înapoi să hiberneze, sentimentele de gelozie și indignarea i-au luat locul. Postările din media mea socială erau pline de imagini de familii cu pijamale asortate, festive iar noi eram aici cu linii intravenoase asortate. În locul cântecelor despre oameni magici de zăpadă și reni eroici eram tratați cu sonetul de fond al mașinărilor din TINN și al adidașilor scârțâind pe podea. Ar fi trebuit să fiu acasă deschizând cadouri cu micul meu elf nu aici, stând pe acest scaun verde de vinil, privindu-l cum doarme într-o cutie de plastic. Totul părea așa de crud și de nedrept. Voiam doar să îmi iau copilul acasă. Ceream așa de mult? Apoi, m-a lovit. O să îl luăm acasă. Poate nu așa de repede cum ne-am dorit dar nu aveam nici un dubiu în mintea mea că până la urmă vom pleca din spital cu fiul nostru. Acel dar prețios pe care nu toate familiile îl primesc și eu eram o proastă să îl iau ca pe ceva cuvenit. În acel moment de claritate, când am dat la o parte straturile de durere și teamă, ceea ce a rămas a fost recunoștința. Am pătruns în miracolele care aveau loc în jurul nostru, micile victorii câștigate în fiecare zi de pitici în situații mult mai precare decât cea în care era fiul meu. De exemplu, piticul M, vecina noastră de peste insulă care a venit pe lume la 20 și ceva de săptămâni. Sosise în TINN cu mult timp înaintea noastră și deși mie mi se părea imposibil de declicată părinții ei remarcau cât de mult crescuse deja. Am privit în jur în timp ce asistentele legănasu copii străini ca și cum ar fi fost ai lor. M-am gândit despre cum se sacrifică de mult pentru a îngriji aceste vieți fragile și cum și-au petrecut puținul timp de afară pentru a face ornamente pentru fiecare incubator. În fiecare zi, TINN îndeplinea mai multe dorințe decât oricine de la Polul Nord ar fi putut să o facă. Ce binecuvântare era să poți fi martor la minunile medicinei moderne și puterii infinite a dragostei. Încet, dar sigur, fiul meu dădea semne de ameliorare. A scăpat de sonda de alimentație apoi a avut puterea de a trece prin provocarea de post de 8 ore fără să-i scadă glicemia. A doborât fiecare gard ca un olimpic, cum spunea soțul meu, și le-am sărbătorit. Am primit aprobarea de externare în noul an și am petrecut prima noastră noapte acasă deschizând caoduri cu micul nostru elf. Și cu siguranță nu a fost sărbătoarea pe care mi-o imaginasem dar m-am simțit mai bine decât mi-am imaginat. Un an mai târziu, premăturelul nostru urcă pe curba de greutate și face pași nesiguri prin casă. Zâmbetul lui cu doi dinți este mai valoros decât aurul și râsul lui este cel mai bun sunet din lume. Sărbătorile s-au întors pe deplin și deși îmi doresc să le petrec departe de TINN rămân recunoscătoare pentru fiecare lecție pe care am învățat-o când eram acolo. Da, voi fi iar cuprinsă de lista de cumpărături și datorii sociale și de haosul general al perioadei dar de asemenea voi închide ochii și voi vedea scaunul verde de vinil. Îmi voi imagina un grup de îngeri născuți pe pământ, purtând halate, făcând ornamente atunci când ar fi putut trage un pui de somn. Mă gândesc cu căldură la fetița M și părinții ei care o adorau. Probabil voi vedea aceste sărbători prin acești ochelari pentru tot restul vieții mele și pentru acest lucru voi fi pe veci recunoascătoare.

După Kim Barnes

Sursa: https://www.popsugar.co.uk/parenting/how-my-nicu-baby-taught-me-about-meaning-holidays-46985726?utm_medium=redirect&utm_campaign=US:RO&utm_source=l.facebook.com