Andy povestește experiența pierderii fiului său Toby la doar 23 de zile de la naștere.
Nu te gândești niciodată la prematuritate până când nu ți se întâmplă ție. Împreună cu soția mea, Cathryn, ne așteptam primul fiu dorind să devenim o familie. Când Cathryn avea 29 de săptămâni a avut ceva sângerări așa că am mers la spitalul local din Poole să vedem ce este cu ea. O ecografia a arătat că exista o dezlipire de placentă și Cathryn avea nevoie de cezariană de urgență. Au existat unele discuții despre trimiterea ei la un spital de nivel 3 pentru a naște copilul dar s-a decis că nu este suficient timp și copilul trebuia născut cât mai curând posibil. Am simțit că cineva a aruncat o bombă peste lumea noastră. Nimeni nu îți spune cu adevărat ce va trebui să înfrunți când apare o complicație a sarcinii. Presupun că oamenii nu vor să sperie dar, de fapt, asta înseamnă că mii de oameni în fiecare an nu sunt pregătiți bine pentru provocările care îi așteaptă și sunt complet orbi atunci când ceva merge rău. Fiul meu, Toby, a venit pe lume cântărind doar 720 g. M-am simțit copleșit de bucurie și fericire că am devenit tată dar și extrem de îngrijorat văzând cât de mic era Toby. Toby și Cathryn au fost transferați rapid cu ambulanța la Princess Anne Hospital din Southampton. Eu a trebuit să merg singur cu mașina. A fost una din acele călătorii în care mintea este plină și căram toate îngrijorările din lume pe umerii mei. Când am ajuns la Southampton, am ajuns imediat la Cathryn care era în salonul ei și am mers împreună să ne vedem fiul. A fost incredibil de ireal: l-am văzut doar scurt pe Toby după ce se născuse și acum eram într-o cameră la mile depărtare de casa noastră fără el. După câteva ore am fost duți la terapie intensivă neonatală pentru a-l revedea pe Toby. Unul din cele mai copleșitoare lucruri despre această secție este vederea atâtor copii fragili acoperiți de fire care au nevoie de îngrijiri specializate. Am fost șocați de numărul mare de mașini și am devenit obsedați de verificarea stării și ascultarea fiecărui bip al monitoarelor. Toby a petrecut aproape toate cele 23 de zile ale lui cu noi în terapia intensivă neonatală din Southampton. A făcut progrese excelente în primel săptămâni de viață. Și-a dezvoltat propria lui mică personalitate – scoțând mereu piciorul de sub păturică și făcând bule de aer în tubul de alimentație. Când era cuminte asistentele îi spuneau Toby-licios iar când se juca l-au poreclit Toby Toe-rag. Când cumnata mea a venit în vizită a întâmpinat-o ținând ochii închiși ori de câte ori intra în salon și deschizând ochii în secunda când ieșea. Am putut să îl țin în brațe prima dată când avea vreo 8 zile și am făcut îngrijire de tip cangur – a fost cu adevărat incredibil să-mi țin copilul în brațe după o așa de lungă așteptare. Toby se descurca așa de bine la Southampton că s-a decis transferul înapoi la Poole la 21 de zile de la naștere. Împreună cu Cathryn eram incredibil de bucuroși de întoarcerea la spitalul nostru local pentru că puteam să stăm la noi acasă. Mai important, credeam că era o etapă importantă și nu va trece mult și Toby va veni acasă cu noi. Poate am fost un pic naivi în gândurile noastre. După transferul lui Toby am mers înapoi acasă ceva mai devreme decât de obicei pentru a-i permite să se odihnească după ziua obositoare. Câteva ore mai târziu a sunat telefonul. Ceva mergea incredibil de prost. Împreună cu Cathryn ne-am grăbit la spital și medicul a stat de vorbă cu noi. Toby făcuse enterocolită ulcero-necrotică – o afecțiune serioasă la prematuri care le afectează intestinele. Ni s-a spus că Toby era foarte grav bolnav și că ruma să fie transferat înapoi la Southampton pentru o operație care putea să îi salveze viața. Era cu totul incredibil. Cu câteva ore înainte ne gândisem că Toby va veni acasă în viitorul apropiat și acum, în timp ce așteptam să fie transferat, se afla în situația de a lupta pentru viața sa. Ne simțeam compleșiți și neajutorați și disperați în timp ce medicii din Poole încercau cu disperare să îi caute o poziție suficient de confortabilă pentru a se întoarce la Southampton. Reveniți acolo, Toby a fost dus la operație pentru repararea intestinului. Operația a părut să meargă bine deși chirurgul ne-a spus că trebuie să așteptăm pentru a afla dacă a avut succes. Pe 27 august starea lui Toby s-a deteriorat semnificativ. Am avut conversația pe care nici un părinte nu ar trebui să o aibă vreodată cu un medic în care am autorizat sfârșitul vieții și am știut că timpul nostru împreună nu va mai dura mult. Personalul a asigurat ca această zi traumatică să fie cel puțin petrecută cu ceva amintiri pozitive despre Toby. Am mers într-o cameră familială din terapie unde am petrecut ultimele ore împreună. Personalul a avut o mulțime de sugestii despre ce putem face pentru a avea amintiri cu Toby. Am luat amprentele palmelor și tălpilor lui, i-am citit șil-am ținut în brațe. A fost ireal dar și liniștitor. I-am făcut o baie, nu fusese spălat ca lumea de la naștere și era murdar și asta ne-a făcut să zâmbim. În acel moment de disperare absolută era uimitor să avem momente fericite cu el.
Acele prime câteva săptămâni după pierderea lui Toby au fost cele mai rele. A fost o perioadă de devastare totală și nu eram siguri că vom putea merge mai departe. Eram blocați pentru că plănuisem să ne mutăm în Wales după data probabilă originală a nașterii lui Toby și acum el nu mai era cu noi. Până la urmă ne-am mutat, era de fapt cel mai bun lucru posibil pentur noi la acel moment. Ne-a dat timp să jelim singuri împreună. După 4 ani Toby este încă foarte mult cu noi. Unul din mecanismele noastre de a face față a fost să desenăm o caricutură a lui Toby în mințile noastre. Ori de câte ori se întâmplă ceva ciudat sau ceva ne suprinde ne spunem unul altuia: ”pun pariu că Toby face asta!. Avem, de asemenea, o bancă memorială dedicată lui care privește spre mare în Bournemouth. Când mergem să stăm acolo privim valurile și ne gândim la el. O altă moștenire pe care Toby o va avea veșnic este faptul că împreună cu Cathryn ne-am implicat în adunarea de bani pentru caritate. Inițial am făcut asta pentru terapia din Southampton pentru a le mulțumi dar acum ajutăm la strângerea de bani pentru cercetare și găsirea unui leac pentru enterocolita ulcero-necrotică. Am deschis de curând Precious Star Fund împreună cu Bliss pentru a ajuta la strângerea de fonduri necesare acestei cercetări. În felul acesta sperăm că viața lui Toby va afecta viețile altor copii în anii care vor urma. Dacă ați pierdut de curând un copil, cred că e bine să vă oferiți timpul necesar pentru a-l plânge. Fiți blânzi cu voi, cel mai rău lucru s-a întâmplat și nu vă pueți aștepta să mai fiți aceiași persoană care ați fost înainte.
După Andy Greeves, jurnalist