Partenera lui James, Kim, l-a născut pe fiul lor, Frey la 30+6 săptămâni iar aceasta este povestea din perspectiva lui James:
”Când partenera mea a ajuns la 30 de săptămâni am avut pentru prima dată șansa să ne vedem fiul la ecografia 4D. Am fost absolut uimiți să vedem cât de liniștit părea și excitați de faptul că urma să îl cunoaștem peste 10 săptămâni. Partenera mea, Kim, a avut o sarcină ciudată, suferind de disfuncție de simfiză pubiană adică venea adesea acasă de la serviciu cu dureri de spate și șolduri. Miercurea de după ecografie a fost o zi grea pentru ea. A avut dureri toată seara și am căzut de acord că dacă nu se liniștesc vom merge la medic să vedem ce se mai poate face cu aceste dureri. Dimineața următoare au fost niște pete pe pat. Ne-am temut de ce era mai rău și am mers la spital. Kim și copilul au fost verificați și totul era bine. În aceiași zi, mai târziu, m-a sunat mama lui Kim la lucru. Kim era în agonie așa că am revenit precauți la spital deși ni s-a spus că probabil era de vină acea disfuncție pubiană. Moașele de la spital au decis că ar fi mai bine să o țină pe Kim în sala de travaliu și să încerce să rezolve simptomele. Copilul a fost monitorizat constant și erau încrezătoare că nu se va naște curând. Din păcate durerile nu au cedat și în următoarele 12 ore durerile lui Kim s-au agravat progresiv. Personalul medical a examinat-o frecvent dar povestea era mereu la fel – copilul e bine, nu se naște. După aproape 15 ore de dureri severe, a fost consultată din nou și ni s-a spus că are 3 cm dilatație și că este în travaliu. În acest moment, aproape am leșinat. Mi s-a încețoșat vederea, am început să transpir și aproape că am vomat. Știu – un blocaj tipic. Kim suferise de multe ore și eu aproape că m-am pierdut la auzul veștii că începuse travaliul. Kim s-a descurcat excelent. Nu am avut oportunitatea să participăm la toate orele pe care le programasem așa că a trebuit să facem ceea ce ne spuneau moașele. Moașa ne-a anunțat că fiul nostru se va naște curând. Aproape am leșinat din nou. În mai puțin de 2 ore după ce am mers în grabă spre sala de travaliu s-a născut fiul nostru, cu greutate de 1586 g la 30+6 săptămâni. Am fost de acord să îi spunem Frey pentru că doar acest nume ne plăcuse în ciuda multor ore de căutat pe variate site-uri pe internet. Asistentele de neonatologie ne-au fost aproape când s-a născut Frey și am avut doar câteva secunde să îi spune ”bun venit” apoi s-au grăbit cu el la unitatea specială de neonatologie. Le-am urmat în unitate în timp ce moașele aveau în continuare grijă de Kim. La sosirea în terapie am fost felicitat de către personal. Haddie și Beth, asistentele lui Frey, mi-a povestit despre toate dar atenția mi-a fost reținută fix de fiul meu – un miracol delicat care ar fi trebuit să se afle confortabil în burtica mamei sale timp de încă 10 săptămâni. M-am uitat minute bune la el – nu știam ce să fac sau să spun. M-am holbat o vreme în timp ce încercam să înțeleg ce s-a întâmplat în doar câteva ore.
Am revenit în sala de travaliu. După un timp am mers împreună să îl vizităm pe Frey pentru prima dată ca și părinți. Abia atunci am realizat ce s-a întâmplat. Era pentru prima dată că vedeam toate celelalte incubatoare și am observat alarmele monitoarelor. Pentru prima dată am observat toate echipamentele care îl țineau pe Frey în viață. Kim a început să plângă imediat. Era împietrită de cât de mic și fragil era Frey. Continua să spună ”E prea mic, nu ar fi trebuiit să se nască, ar trebui să fie în burtică, în siguranță”. În ciuda faptului că eram de acord cu tot ce spunea Kim, am încercat să o conving că totul va fi bine. Trebuia să mă conving și pe mine. În acea noapte Kim nu a putut face lucrul pe care îl fac majoritatea mamelor când nasc – își țin copiii în brațe. Indiferent de cât de mult am încercat să rămân pozitiv și să îi țin sus moralul lui Kim am avut și eu momentele mele de dubiu. Țin minte că într-o seară ședeam amândoi lângă incubator în tăcere, Kim ținea în mână piciorul lui Frey și eu țineam o mână pe capul lui. Nu am mai încercat să-mi rețin lacrimile și mi-am dat drumul emoțiilor. Voiam să fie sănătos și în siguranță. Aveam nevoie să plâng. Dar am trecut apoi repede de la inima frântă de teamă la bucurie copleșitoare și fericire când Kim și Frey au avut prima ședință de îngrijire de tip cangur. Kim era scăldată în lacrimi de bucurie și chiar și Laura, asistenta, lăcrima. A fost minunat pentru mine să-i văd pe amândoi la prima lor întâlnire și pe Kim – mămică. Abia așteptam să îmi vină și mie rândul.
Frey avea 2 zile când l-am ținut pentru prima dată. Când mi-a fost dat mie a început să plângă. Pentru că era prea mic plânsul era ascuțit dar liniștit, diferit de un plâns normal. De îndată ce mi l-am așezat pe piept s-a liniștit și a adormit. Nimic nu se compară cu primul moment în care poți să își liniștești copilul. Într-o seară când eram la îngrijirea de tip cangur cu Frey, Laura m-a întrebat dacă e în regulă să arate și altui tată ce înseamnă acest tip de îngrijire. Mi-a spus că copilul acestuia se născuse la 24 de săptămâni și că tatăl era prea speriat să îl țină pentru că era prea mic. I-am spus să nu se sperie doar să o facă. A ține un prematur în brațe, a-l îmbrățișa, a putea să-i săruți capul și să îl simți aproape este ceva ce majoritatea oamenilor nu știu ce înseamnă. Este un clișeu, puteți spune, dar este o amintire care durează o viață.
Frey a fost externat din spital pe 3 noiembrie, la 34 de zile de la naștere și cu 30 de zile înainte de ziua în care ar fi trebuit să se nască. Acum, la 8 luni și jumătate după acel vârtej de 24 de ore după care ne-am întâlnit fiul pot spune că că a meritat fiecare minut de nesomn. Mă uit adesea la fotografiile de atunci, de când Frey era în incubator, cu CPAP pe mască și văd acum cum e plin de broccoli și morcov pe față și mă întreb dacă este același copil.
Nimeni nu-și dorește să aibă un copil născut prematur care să fie ținut în incubator. Dar în mod ciudat nu aș schimba nimic din această călătorie și din acest timp în care am devenit o familie. Experiența pe care am avut-o a fost așa de specială în ciuda îngrijorărilor, anxietății și dificultăților de a avea un copil în terapia intensivă. Povestea noastră este ceva ce nu toată lumea are dar pe care o apreciem în liniște și pentru care suntem recunoscători. Noi am fost norocoși. Îmi spun asta pentru că au existat copii care nu au fost așa de puternici și de sănătoși ca Frey. Am fost norocoși pentru că locuim la 10 minute de terapia intensivă. Nu am avut nevoie de suportul vreunei asociații și, pe baza propriei noastre experiențe, pot aprecia pe deplin faptul că există oameni care au nevoie disperată de ajutor pentru a trece prin acest moment imens de traumatic pentru orice familie. Premătureii sunt cu adevărat excepționali. Fiecare copil este special dar puterea pe care o au acești mici eroi este incredibilă. Sunt fiecare în parte mici miracole.