Terapia intensivă neonatală nu te părăsește – povestea lui Nikki

Nu-mi place să îi spun ședere în terapia intensivă neonatală (TINN) pentru că nu este doar o ședere. Când se termină timpul în TINN, acea experiență, acea amintire, caruselul de emoții nu te părăsește niciodată. Ia ceva timp să recâștigi controlul și să-ți înțelegi sentimentele. Iar pe unele, inclusiv pe mine, aceste amintiri ne bântuie o bună vreme. Am rămas însărcinată cu fiica mea în inuarie 2017. Când am mers la controlul de 20 de săptămâni la spital au descoperit că aveam colul scurtat. Am revenit la spital tot la 2 săptămâni pentru a mă asigura că nu se dilată și nu se scurtează colul și mai mult. Medicii au aflat că aveam un col scurt dar nu era incompetent însă nașterea prematură era aproape inevitabilă. Ceea ce nu știam atunci dar știu acum este că la 21 de ani suferisem procedura LEEP pentru curățarea celulelor anormale din uterul și colul uterin și de aceea colul se scurtase. După acea vizită la spital am mers direct al ginecologul meu pentru vizita săptămânală și el, la fel ca și medicii de la spitalul JFK din Edison, New Jersey, am simțit că era timpul să renunț la munca mea ca educatoare. După ce am renunțat la muncă am fost pusă la repaus la pat modificat. Puteam să ies afară și să mă plimb dar nu să muncesc. Am primit, de asemenea, supozitoare de la 20 la 30 de săptămâni care mi-au dat progesteronul care să țină copilul în uter până mai crește și să îndepărteze presiunea și durerea pe care le simțeam. La 33 de săptămâni am început să am contracții la fiecare 3 minute. Am mers la Somerset Hospital din Somerset, New Jersey. Nu era spitalul unde plănuisem să nasc dar ginecologul meu ținea locul altui doctor. Din momentul în care au început contracțiile și până am ajuns la spital au trecut 30-45 de minute. Când am ajuns la spital contracțiile erau la 1 minut și medicii s-au temut că nu vor putea opri contracțiile. Mi s-a făcut teamă că voi naște la 33 de săptămâni într-un spital care nu-mi era familiar. Din fericire, după 4 injecții de steroizi și alte medicamente contracțiile s-au oprit. Am putut merge din nou acasă pe medicație care să relaxeze uterul până când aș fi intrat din nou în travaliu. La 35 de săptămâni medicamentele au început să-mi facă rău și ginecologul meu a spus să le oprim. Câteva zile mai târziu s-a născut fiica mea. Contracțiile au început la 11 dimineața, am ajuns la medic la ora 2 după-amiaza, am fost internată în spital în jur de 4,30 după amiaza, apa s-a rupt la 5,30 și am născut seara la 10.44. La naștere, fiica mea s-a luptat să respire așa că au înfășat-o, mi-au arătat-o, am sărutat-o și au fugit cu ea în TINN. Am putut să o văd abia după câteva ore și nu am înțeles ce se petrece. Nu am înțeles îngrijirile speciale pe care le primea. Nu am înțeles de ce și nici o explicație a asistentelor sau medicilor nu m-a ajutat să înțeleg ce se întâmplă. Aveam lacrimi în ochi, deliram de durerea nașterii (fără medicație) și, pentru că era deja miezul nopții mă epuizase, eram speriată și incapabilă să înțeleg. Fiica mea era instabilă în TINN, conectată la oxigen și avea un tub pentru alimentație. Am putut să o țin în brațe abia după 4 zile când a fost mutată în incubator. Acel sentiment din momentul în care am putut să o țin în brațe este indescriptibil. Eram copleșită de emoție. Acea zi a fost cea mai fericită zi din viața mea în afara zilei în care a deschis ochii. Dar nu aveam de unde să știu că se va prăbuși din nou. În jurul orei 10 din acea noapte în care nu a mai avut nevoie de oxigen și am putut să o țin în brațe am fost sunată de medicii din TINN care mi-au spus că fiica mea are reziduu alimentar prea mult și scădea prea mult în greutate. Mi-au spus că trebuie să îi pună o linie centrală și, pentru că era un spital de nivel 2 nu puteau să facă asta. A avut nevoie de transport imediat într-o terapie TINN de nivel 4 din apropiere și mi-am dat imediat acordul la telefon. Am consimțit și imediat, împreună cu soțul meu am plecat de acasă în graba mare spre spital. Am ținut-o în brațe și am hrănit-o pe durata pregătirii transportului la Beth Israel Hospital din Newark, New Jersey. Suspinam și ca să mi se rupă și mai mult sufletul mi s-a spus că nu aveam voie să merg cu ea în ambulanță. Împreună cu soțul meu am mers în urma ambulanței la spital și am așteptat până când am putut să o vedem. În 24 de ore a luat un pic în greutate, au reușit să o facă să mănânce și au pus cu succes o linie centrală. A rămas în acea TINN 3-4 zile până când a reușit să își mențină singură temperatura corpului și am putut să o ducem acasă. În ambele terapii sunam la fiecare 2 ore și o vizitam cât de des posibil. Ședeam ore lângă ea chiar dacă nu o puteam ține în brațe și când am primit în final ultimul telefon din TINN că este gata de a pleca acasă mi s-a luminat sufletul, am fost copleșită de bucurie. Acum are 2 ani și este foarte bine. Este lumea și viața mea. Am citit articiole uimitoare pe Hand to Hold și am găsit acolo o lume fără judecăți unde părinții spun liber ce gândesc  și unde suportul altora e prețios. Îmi place să citesc despre diferitele călătorii pe care ni le oferă alții ca sprijin. Mi-a plăcut să aud alte povești și să știu că nu sunt singură. Atât de puțini din jurul meu au experiențe cu nașterea la 35 de săptămâni. Chiar și noi am stat doar 8 zile în TINN. Am învățat să nu trebuie să îmi ascund sentimentele. Povestea mea este minusculă comparativ cu altele dar a fost călătoria noastră. Când un copil pleacă din TINN aceasta nu înseamnă că TINN ne părăsește. E nevoie de timp ca să-ți câștigi controlul și să îți înțelegi sentimentele. Iar pe mine amintirile m-au bântuit un timp.

După Guest Blogger | Sept. 2019

Sursa: https://handtohold.org/the-nicu-doesnt-leave-you/