Am început în 2020 crescând. Pe 8 ianuarie 2020 am aflat că sunt gravidă. Pe 30 ianuarie am aflat că sunt gravidă cu gemeni. Acesta a fost începutul a ceea ce eu credeam că urma să fie cel mai perfect an și am început să cresc. Am început să devin o mamă iar corpul meu a început să crească doi copii. Aveam un plan: copiii mei urmau să se nască în septembrie, eu urma să termin anul școlar, aveam vara liberă și apoi trebuia să îmi iau concediu până în ianuarie 2021. Nu mult după aceea am început să am probleme cu sarcina – ceva pete, ceva crampe pe ici pe colo dar m-au făcut să aterizez în cabinetul medicului pentru o ecografie care m-a asisgurat că totul e ok. Am sfărșit mergând acolo săptămânal și obișnuiam să glumesc cu tehnicienii că era doar pentru a-mi vedea copiii mai des. În martie sărbătoream finalul primului meu trimestru de sarcină când a început pandemia. Aceasta a adus mai multă anxietate precum și dezamăgirea că soțul meu, Ty, nu a mai putut participa la consulatții împreună cu mine la obstetrică și că părinții și fratele meu care locuiau în alt stat nu putea să fie părtași la sarcina mea. Dar a fi anxios și stresat nu a fost bine pentru copiii mei care creșteau și a deveni mamă, la acel moment, însemna să rămân pozitivă și relaxată. 10 mai 2020 a fost prima mea Zi a Mamei. Am fost mândră să port un tricou de sarcină cu gemeni pe care mi l-a dat mama și m-am bucurat de sesiuni Zoom cu mama, mătușa, verișoara și bunica mea. Cu câteva zile înainte observasem ceva mucus și în ziua aceea am avut ceva crampe și presiune în abdomenul inferior, După câteva telefoane la asistentele de serviciu am încercat să nu mă mai gândesc la asta și să mă bucur de acea zi. Crampele au continuat seara și noaptea și după un alt telefon la asistentă am decis, împreună cu soțul meu să mergem la urgențe pentru o verificare. Cum am ajuns în patul de la urgențe mi s-a rupt apa. Aveam doar 20 de săptămâni și 6 zile de sarcină. Medicii și asistentele mi-au spus că dacă copiii mei s-ar fi născut în acea zi nu era nimic ce să fi putut face pentru că nu erau considerați viabili până la 24 de săptămâni. Am zăcut în spital în pat, speriată de orice mișcare timp de 6 zile până au aflat prin amniocenteză și ecografie că lichidul copilului A s-a refăcut și puteam pleca acasă pe repaus la pat modificat. După ce am petrecut acasă o noapte de duminică am revenit la triajul pentru travaliu și naștere cu mai multe crampe. Am petrecut iar o noapte în spital și apoi am plecat acasă. Mama și fratele meu au venit să stea cu noi pentru a mă ajuta în timp ce Ty era la muncă. În acea zi crampele au continuat dar mi s-a spus că era normal. Dimineața următoare, pe 20 mai 2020 am fost înapoi la triajul pentru travaliu și naștere pentru a treia și ultima noapte. După ce mi-a verificat colul medicul a aflat că copilul A era acolo și era pe cale să se nască. Copilul B era încă în siguranță în sacul său amniotic dar pentru că fratele său scăpase din uter știam că îl va urma curând. Era acum timpul să ne punem fețele pentru joc și să fim puternici pentru băieții noștri. Să te naști după ce ai crescut în uter doar 22 de săptămâni și 1 zi a însemnat o șansă sub 20% de supraviețuire pentru băieții noștri. La ora 2:06 PM șila 2:23 PM, s-au născut Ezra Asher și Rowan Shane cântărind doar 480 g și respectiv 490 g. Am fost suficient de norocoși să ne aflăm într-un spital care nu doar că dorea să încerce să-i salveze dar i-a și intubat cu succes pe amândoi băieții. Timpul de creștere al băieților în uterul meu se sfărșise așa că am fost recunoscători că terapia intensivă neonatală TINN era pregătită să preia provocarea de a-i ajuta să crească în afara uterului. Pe 21 mai 2020 suferința a decis să-ia tainul pentru că am spus adio dulcelui nostru Ezra. Avusese nevoie de multe proceduri în noaptea dinainte și era foarte bolnav. A murit în brațele noastre la ora 10:30 AM. Suferind după pierderea unui copil a trebuit să mă adun și să continui să cresc ca mamă pentru cel care era încă în viață și lupta. Rowan, micul nostru miracol, a petrecut 4 luni în TINN dar este acum acasă și o duce bine. Nu aș fi mama care sunt acum fără unul din piticii mei indiferent cât de mult sau de puțin timp am putut petrece cu ei aiaic. Numele Ezra înseamnă ”cel ce ajută”, Eu și Ty credem că este îngerul păzitor al fratelui său. Continuând să sufăr, privind înapoi, poate a fost și îngerul meu păzitor, m-a ajutat să mă adun și să fiu cât de puternică am putut pentru Rowan.
În 2020 am crescut nu numai ca mamă ci și ca o persoană puternică. Am fost capabilă să stau drept și să continui să merg în mijlocul traumei, Am devenit susținător nu doar al propriilor mei copii ci și al altor prematur și mame ce suferă. Am devenit o parte a comunității TINN și a tot ceea ce înseamnă aceasta. Deși plângem încă după Ezra și ”după cea ar fi putut fi” în fiecare zi privesc înainte spre devenirea în această nouă persoană pe care 2020 m-a ajutat să devin. La începutul lui 2021 voi continua să cresc ca mamă amintindu-mi-l pe Ezra și prețuind fiecare moment și etapă cu Rowan al nostru care crește.
După Cori Laemmle, ian. 2021, mamă de prematuri, educator special pentru preșcolari
Sursa: https://grahamsfoundation.org/reflecting-on-2020-growing-and-grieving/