Pentru mulți, am cea mai bună slujbă din lume. Vâd copiii când respiră pentru prima dată, la prima baie, la primul biberon; dar îi văd pe unii și ultima dată. Sunt asistentă de TINN și da, am cea mai bună și cea mai proastă slujbă în același timp. Poate să pară că sunt în regulă pe dinafară dar în interior există emoții care trebuie recunoscute pentru că și sentimentele mele sunt adevărate. Când am ales să devin asistentă am știut că voi înfrunta circumstanțe extenuante care duc adesea la deces. Ceea ce nu am știut dar am realizat în timp este că dincolo de persoana calmă și adunată a unei asistente este cineva cu sentimente.Deși munca fizică cu copiii este semnificativ mai redusă față de cea cu adulții munca emoțională de a construi relații de neuitat cu familiile și copiii, indiferent dacă îi întâlnești pentru un moment sau ai ocazia să petreci luni de zile cu ei, durează pentru totdeauna. Mumna emoțională a fost definită ca ”munca care necesită ca o persoană să-și inducă sau să-și suprime sentimentele pentru a susține aspectul exterior care produce o stare adecvată celorlalți – în acest caz senzația de a fi îngrijit într-un mediu jovial și sigur ” (Cricco-Lizza, 2014). Pentru cei nefamiliari cu mediul TINN vă încurajez să vedeți cum arată patul tipic al unui nou-născut. De la ventilatoare și linii venoase la monitoare care alarmează, TINN este orice dar nu un mediu calm pentru noii părinți. Acolo este locul unde intră în acțiune asistentele. Suntem calmul din furtună ori așa credem că ar trebui să fie. Îmi amintesc clar noaptea în care am pierdut primul pacient. Am mers în secție la începutul turei așteptând sî văd care sunt sarcinile mele obișnuite și am primit un singur copil. M-am dus la patul său și am văzut părinții privindu-și micuța fetiță iar asistenta din tura de zi privea monitorul ei și saturațiile în oxigen ale copilei erau de 60%. Gândul meu imediat a fost: ”de ce nu face nimeni nimic?”. Pe măsură ce auzeam raportul am realizat că nu mai era mult posibil de făcut pentru a ajuta această micuță. M-a durut inima pentru această familie știind că nu vor putea să-și ducă fetița acasă dar, în ciuda sentimentelor mele, trebuia să fiu calmul din furtună pentru ei. Chiar înainte de finalul turei am dat prețiosul copil mamei ei în timp ce întrerupeam suportul vital. M-am luptat cu lacrimile din ochi în fața familiei pentru că simțeam că ar fi egoist să ca acest moment să fie despre emoțiile mele. Când a ajuns asistenta din tura de zi am mers cu familia într-o cameră privată pentru ca ei să petreacă ultimele momente cu copilul lor. Când am închis ușa am început să mp pierd. Există încă zile în care cred că nu am dreptul la sentimentele mele. Am fost întrebată: ”ești sigură că meseria asta e de tine?” și pentru moment chiar mi-am pus și eu această întrebare. Am dat însă peste articolul „The Need to Nurse the Nurse: Emotional Labor in the Neonatal Intensive Care” de Roberta Cricco- Lizza și pentru prima dată am simțit că emoțiile mele erau validate. Este în regulă să fiu tristă și furioasă. Este în regulă să nu las aceste sentimente să mă cuprindă. Povara emoțională a muncii din TINN este una care nu mai poate fi ignorată. Iată câteva citate de la colegele mele asistente din acest articol și de la locul meu de muncă care au rezonat cu mine:
„Suntem tot timpul pe scenă în secție … asistenta trebuie să cheltuie o muncă emoțională considerabilă pentru a menține ”fața unei persoane fericite” și se crede că aceasta ajută familiile să se simtă în siguranță și calme” (Cricco-Lizza, 2014)
„Sunt zile când frâiele inimii sunt trase până la punctul de rupere. Lacrimile curg pentru copii și mame și familii care nu au șansa de a simți dragostea unui copil care crește. Uneori simt furie, de asemenea, pentru că unui copil inocent nu i se oferă o șansă dreaptă la viață” (M. Ouellette, 2020)
„Uneori e dificil să pleci de la lucru dar dacă realizezi că ai făcut totul în tura ta pentru copil și familie atunci asta e tot ce poți face” (S. Kaminski, 2020)
Dacă este ceva ce o asistentă poate învăța din astea este că că nu trebuie să prutați tot timpul masca de bravură pentru a vă masca emoțiile. Vorbiți, spuneți adevărul vostru și veți vedea că nu sunteți singurele care simțiți asta. Înainte de a fi profesioniști din sănătate suntem oameni și sentimentele noastre sunt și ele adevărate.
Referință: Cricco-Lizza, R. (2014). The Need to Nurse the Nurse. Qualitative Health Research, 24(5), 615–628. doi: 10.1177/1049732314528810;Kaminski, S (2020). Personal Interview; Ouellette, M (2020). Personal Interview
După Victoria Lemme