Întrucât soțul meu este încăpățânat și eu sunt tenace nu e de mirare că Theo, premăturelul nostru de 27 de săptămâni, s-a născut însuflețit cu o voință la fel de puternică. Și această încăpățânare i-a salvat viața. De la început lui Theo i-a fost greu. A avut icter care s-a intensificat ca un costum precoce de Halloween. Apoi a avut ligatura de canal arterial când împlinea o lună, tocmai la timp pentru Thanksgiving. Imediat
După acea intervenție chirurgicală și-a scos tubul de respirație într-o cameră plină de medici și asistente. Apoi a prins o superbacterie care ne-a obligat să purtăm halate de izolare și măști. Următoarele câteva săptămâni ne-au adus probleme și mai mari. Theo a făcut pneumonie. Apoi unul din plămânii săi a colabat. Era tot mai bolnav. Nu mai puteam să îl ținem în brațe. Medicii au încercat totul, tot ce le-a trecut prin minte. Au schimbat ventilatoare. Ținut în somn continuu pentru a economisi energie să se facă bine. Noi combinații de medicamente. Nimic nu funcționa. Dar asistenta sa principală, Josie, ne-a reamintit: ”Copiii încăpățânați o duc cel mai bine. Theo este luptător. Nu se va lăsa bătut. Nici voi”. Apoi am primit un telefon într-o dimineață devreme, în decembrie. Acel telefon pe care nici un părinte care are un copil în spital nu dorește să îl primească. Plămânii lui Theo abia mai funcționau și nu puteau scoate dioxidul de carbon. Trebuia să mergem la spital imediat pentru că părea că nu va supraviețui. Când am ajuns în terapia intensivă neonatală, la scurt timp după telefon, soțul meu ținea de mână neonatologul de serviciu și plângea. Tehnicienii respiratorii foloseau un balon și o mască pentru a-i da oxigen lui Theo. Dr. C., care a fost alături de noi din săptămâna în care s-a născut Theo ne-a oferit o ultimă soluție, revenirea pe ventilatorul inițial. Nu se mai auzise de asta. Nu ar trebui să meargă. Nu mai fusese folosit de când avusese super-bacteria. Am fost de acord, în fond nu aveam altă opțiune. Am aranjat ca Theo să fie botezat în caz că nu funcționa. Ne-am chemat părinți să ne viziteze pentru ultima dată. Și apoi am așteptat. În mai puțin de 24 de ore plămânii lui Theo se goleau de dioxidul de carbon în mod profesionist. A deschis ochii pentru prima dată în 10 zile. Copilul nostru a revenit. Dr. C. i-a spus lui Theo miracol și am fost de acord. Dar cred că și asistenta Josie a avut un rol. Nu l-am abandonat pe Theo. Nici Dr. C, terapeuții respiratori și asistentele. Mai mult încă, nici Theo nu a renunțat la el. Într-o săptămână Theo a fost înțărcat de pe ventilator pe un aparat CPAP. Două zile mai târziu era în aer atmosferic. Nu a mai avut nevoie de incubator. Am putut să îl îmbrăcăm. Să îl ținem în brațe. A mai avut nevoie de 130 de zile pentru a veni acasă cu noi. Plămânii lui au avut nevoie de timp pentru ca să crească țesut nou. Dar acum că Theo a supraviețuit inimaginabilului știam că va trece peste orice. Theo are acum 4 ani și este și mai încăpățânat decât în primele zile de viață. Nu se oprește până când nu rezolvă un puzzle sau negociază pentru o jucărie. Puterea lui îmi va reaminti mereu cât ne norocoși suntem că îl avem chiar și când suntem extenuați și refuză să meargă la somn. Dacă cunoașteți un prematur în terapia intensivă neonatală, luptați pentru el. Țineți minte cât de puternic poate fi un copil mai mic de 1 kg. Luptați ca un premăturel. Luptați la fel ca Theo.
După Danielle Dreger
Sursa: https://handtohold.org/fight-like-a-preemie-fight-like-theo/