Laptele uman şi lactaţia

0a2

Se ştie despre laptele matern că este cea mai bună formă de nutriţie pentru nou-născuţi şi sugari. Proprietăţile laptelui matern facilitează tranziţia de la viaţa intrauterină la cea extrauterină. Acest lichid dinamic furnizează o gamă largă de substanţe bioactive copilului aflat în creştere în timpul perioadei critice de dezvoltare a creierului, sistemului imun şi a sistemului digestiv. Clinicienii trebuie să cunoască modul în care glanda mamară produce lapte matern şi în ce fel, prin intermediul proprietăţilor sale, laptele matern hrăneşte şi protejează copilul alimentat la sân.

Medicii joacă un rol crucial în decizia mamelor de a alăpta şi pot facilita succesul alăptării. Deşi o mamă poate să nu cunoască dovezile care indică faptul că laptele ei contribuie la starea de sănătate a copilului său atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, mama are dezvoltate, cu siguranţă unele atitudini şi credinţe culturale despre alăptare. Problema ataşamentului dintre mamă şi nou-născut poate fi un factor puternic; cu toate acestea, bariere sociale sau culturale mai puternice pot duce la decizia de a alimenta copilul cu formulă. Astfel de probleme trebuie înţelese dacă dorim să avem succes în consilierea pentru alăptare. Mama ia decizia privind alăptarea înainte de naştere în peste 90% din cazuri, de aceea alegerea ei privind nutriţia copilului trebuie discutată începând din trimestrul al doilea de sarcină şi trebuie continuată ca parte a unui dialog continuu cu ocazia fiecărei vizite la medic.

Articolul trece în revistă dezvoltarea glandei mamare (mamogeneza), procesul prin care  glandele mamare dobândesc capacitatea de a secreta lapte (lactogeneza), procesul producţiei de lapte (lactaţia) şi proprietăţile specifice ale laptelui matern care îl fac unic şi corespunzător pentru puii de om. Într-un articol legat de acest subiect întitulat Consilierea mamei care alăptează au fost discutate mecanismele alăptării şi evaluarea diadei mamă care alăptează-copil alăptat. Astfel de articole au intenţia de a sumariza datele existente. Pentru informaţii mai aprofundate pot fi consultate textele scrise Lawrence şi Lawrence (2005) şi ale American Academy of Pediatrics (2006). Ghidul de alăptare şi de utilizare a laptelui matern a fost elaborat de American Academy of Pediatrics.

Fiziopatologie

Mamogeneza

Sânul începe să se dezvolte intrauterin suferind primele din multele schimbări developmentale necesare pentru apariţia unei lactaţii. Un mugure de glandă mamară, în formă de bulb, poate fi observat la feţii de 18-19 săptămâni. În interiorul bulbului se formează sistemul ductal mamar rudimentar, prezent de la naştere. După naştere, creşterea glandelor este paralelă cu cea a copilului până la vârsta pubertăţii. Anatomia normală a glandelor mamare după perioada pubertală este prezentată în imaginile de mai jos (diagrama schematică a sânului lateral şi frontal).

Unitatea de bază a glandei mamare este reprezentată de celula alveolară sau acinară care se conectează la un duct mic. Fiecare asemenea mic duct se pare că drenează independent într-un duct mai mare care, la rândul lui, se goleşte în sinusurile lactifere. Aceste sinusuri lactifere drenează prin 15-25 orificii de la nivelul mamelonului, permiţând laptelui să curgă spre copilul care suge.

De curând, cercetători precum Ramsay şi colaboratorii (2005) au pus sub semnul întrebării existenţa sinusurilor lactifere. Ecografia în timp real a 21 de femei care alăptau a ajutat la o mai bună înţelegere a anatomiei sânului uman în momentul alăptării. Ecografic ductele lactifere apar ca nişte structuri hipoecoice ramificate situate în ţesutul ecogen glandular. Ecografic, ductele lactifere apar ca situate superficial, sub forma unor structuri hipoecogene tubulare cu pereţi ecogeni iar globulele de grăsime ale laptelui apar şi ele ecogene. Ductele sunt uşor de comprimat, nu prezintă sinusuri tipice şi par ca, din punct de vedere anatomic, doar transportă laptele nu îl şi stochează. Ductele pot fi urmărite de la baza mamelonului şi până în parechimul glandular posterior. Numărul mediu de ducte cu diametru mai mare de 0,55 mm de la baza mamelonului a fost de circa 10 pentru sânul stâng şi 9 pentru sânul drept. Deşi diametrul ductelor a crescut în zona ramificaţiilor mari, în timpul ecografiei, nu a fost observat aspectul titpic de sac al sinusurilor lactifere sub areolă. Numărul mediu de ducte şi diametrul ductelor principale nu s-a corelat cu diametru areolei, raza areolei şi nici cu producţia de lapte individuală a sânilor. Distribuţia ţesutului adipos şi glandular a variat larg între femei dar nu şi între sânii aceleiaşi femei. În plus, proporţia ţesutului glandular şi gras şi numărul şi mărimea ductelor lactifere nu s-au corelat cu producţia de lapte. La pubertate, eliberarea de hormoni estrogeni stimulează ţesutul sânului să crească prin creşterea ductelor mamare în masa de ţesut gras mamar preexistent. Progesteronul, secretat în a doua jumătate a ciclului menstrual, determină limitarea dezvoltării lobulare şi alveolare. Efectele estrogenilor şi progesteronului facilitează formarea unităţii ductale lobulare terminale, structura caracteristică a sânului adult. Totuşi, dezvoltarea alveolară completă şi maturarea epiteliului necesită prezenţa hormonilor de sarcină.

Lactogeneza

În timpul lactogenezei, glanga mamară dezvoltă capacitatea de a secreta lapte. Lactogeneza include toate procesele necesare pentru transformarea glandei mamare din starea sa nediferenţiată din timpul sarcinii precoce în starea sa complet diferenţiată, la ceva timp după naştere. Această stare complet diferenţiată a glandei permite lactaţia completă. Sunt discutate mai departe cele 2 stadii ale lactogenezei. Stadiul 1 al lactogenezei apare la mijlocul sarcinii. În stadiul 1, glanda mamară devine competentă pentru producţia de lapte. În lichidul glandular secretat cresc lactoza, conţinutul total de proteine şi concentraţia de imunoglobuline în timp de concentraţiile de sodiu şi clor scad. Glanda este acum suficient de diferenţiată pentru a secreta lapte aşa cum observă adesea şi mamele care spun că pot exprima picături de colostru din mamelon în trimestrul doi sau trei de sarcină. Totuşi, nivelele crescute de progesteron şi estrogeni circulante în sânge menţin secreţia lactată sub control.

Stadiul 2 al lactogenezei apare în jurul momentului naşterii. Acest stadiu este definit de debutul secreţiei copioase de lapte. În stadiul 2 al lactogenezei, fluxul de sânge, oxigen şi preluarea glucozei cresc iar concentraţia de citrat creşte abrupt. Creşterea concentraţiei de citrat în lapte este considerată un marker de încredere al celui de-al doilea stadiu al lactogenezei. Progesteronul joacă un rol cheie în acest stadiu. Înlăturarea placentei (sursa de progesteron din timpul sarcinii) este necesară pentru iniţierea secreţiei lactate; cu toate acestea, placenta nu inhibă instalarea lactaţiei. Studiile lui Haslam şi Shyamala arată că receptorii pentru progesteron se pierd în ţesutul mamar lactogen şi astfel scade efectul inhibitor la progesteronului circulant. În plus, secreţia maternă de insulină, hormon de creştere, cortizol şi hormon paratiroidian facilitează mobilizarea nutrienţilor şi mineralelor care sunt necesare pentru lactaţie.

După Riordan şi Auerbach (1998), stadiile lactaţiei pot fi sumarizate astfel:

  • mamogeneză – perioada creşterii glandei mamare (a sânului); cresc mărimea şi greutatea sânului
  • lactogeneza
    • stadiul 1 (perioada tardivă a sarcinii): are loc diferenţierea celulelor alveolare din celule secretorii
    • stadiul 2 (zilele 2 sau 3 până în ziua 8 după naştere): se închide joncţiunea strânsă dintre celulele alveolare, începe secreţia abundentă de lapte, sânii sunt plini şi calzi, controlul endocrin este înlocuit de controlul autocrin (de tip cerere şi ofertă).
  • galactopoieza (după ziua a 9-a după naştere şi până la începutul involuţiei): este menţinută secreţia lactată şi continuă controlul autocrin al acesteia.
  • involuţia (în medie după 40 de zile de la ultima alăptare): în alimentaţia copilului sunt oferite suplimente în mod regulat iar secreţia de lapte diminuă datorită peptidelor inhibitorii.

Lactaţia

Cei doi hormoni esenţiali: ocitocina şi prolactina.

În timpul celui de-al doilea stadiu al lactogenezei sânul devine capabil de a secreta lapte. Pentru a continua sinteza şi secreţia de lapte uman, glanda mamară trebuie să primească semnale hormonale. Aceste semnale, care apar ca răspuns direct la stimularea mamelonului şi areolei, sunt transmise ulterior sistemului nervos central. Acest proces ciclic de sinteză şi secreţie a laptelui se numeşte lactaţie. Lactaţia apare cu ajutorul a doi hormoni – ocitocina şi prolactina. Deşi aceşti doi hormoni acţionează independent pe receptori celulari diferiţi, acţiunile lor combinate sunt esenţiale pentru succesul lactaţiei.

Prolactina

Secreţia de lapte apare în celulele epiteliale ale glandei mamare ca răspuns la activarea receptorilor prolactinici ai celulelor epiteliale de către prolactină. Prolactina, un hormon polipeptidic sintetizat de celulele lactotrofice din hipofiza anterioară, este similară structural hormonului de creştere şi hormonului lactogen placentar, hormoni care par să aibă şi funcţii de citokine. Secreţia de prolactină pare că este reglată atât pozitiv cât şi negativ dar principalul loc de control vine de la factorii inhibitori hipotalamici, cel mai important dintre aceşti factori fiind dopamina care acţionează prin subclasa D2 de receptori dopaminici prezenţi în lactotrofi. Prolactina stimulează creşterea ductelor glandulare mamare şi proliferarea celulelor epiteliale şi induce sinteza de proteine din laptele matern.

Cercetările din ultimii zeci de ani au ajutat la înţelegerea mult mai profundă a rolului prolactinei în organism. Cercetarea prolactinei pe modele experimentale au demonstrat rolul central al acestui hormon în lactaţie şi reproducere, sugerând că majoritatea ţesuturilor ţintă pentru prolactină sunt mai degrabă modulate decât dependente de prolactină. Semnificaţia prolactinei poate fi observată şi din inhibarea lactogenezei folosind bromocriptina şi alţi analogi ai dopaminei care inhibă secreţia de prolactină.

Ocitocina (oxitocina)

Celălalt hormon important implicat în ejecţia şi reflexul de eliberare al laptelui este ocitocina. Când nou-născutul este plasat la sân şi începe să sugă se eliberează ocitocina. Suptul copilului stimulează receptorii tactili localizaţi dens în jurul areolei şi mamelonului. Senzaţiile tactile creează impulsuri care, la rândul lor, activează rădăcinile posterioare ale ganglionilor bazali din măduva spinării prin intermediul nervilor intercostali. Aceste impulsuri urcă prin măduva spinării şi creează o cale neuronală aferentă  atât pentru nucleii paraventriculari ai hipotalamusului unde este sintetizată şi secretată ocitocina cât şi pentru glanda hipofiză. Stimularea nucleilor hipotalamici determină eliberarea de ocitocină spre hipofiza posterioară, locul unde este stocată ocitocina.

Suptul copilului creează impulsuri aferente care stimulează hipofiza posterioară. Aceasta eliberează ocitocina într-o manieră pulsatilă spre capilarele adiacente, iar ocitocina ajunge astfel la receptorii celulelor mioepiteliale mamare care, la rândul lor, determină contracţia acestor celule. Ocitocina determină contracţia celulelor mioepiteliale care căptuşesc ductele lactifere ale sânului. Aceste celule, atunci când sunt stimulate, determină expulzia laptelui din alveole în ducte şi sinusurile subalveolare care se golesc apoi prin porii mamelonului.

Biochimia laptelui uman

Laptele uman este un lichid nutritiv complex, unic, specific speciei, cu proprietăţi imunologice şi care promovează creşterea. Acest lichid unic suferă modificări permanente pentru a satisface nevoile copilului în timpul creşterii şi maturării. Sinteza şi secreţia de lapte de către glanda mamară implică numeroase căi şi procese celulare sumarizate în schema de mai jos (secreţia laptelui de către celulele epiteliale mamare): I. Exocitoza proteinelor, lactozei şi altor componente ale fazei apoase a laptelui în veziculele secretorii; II: secreţia grăsimilor din lapte prin intermediul globulelor grase de lapte; III: mişcarea directă a ionilor monovalenţi, a apei şi glucozei prin membrana apicală a celulelor; IV: transcitoza componentelor spaţiului interstiţial; V: calea paracelulară pentru componentele plasmatice şi leucocite. Calea V este deschisă doar în timpul sarcinii, al involuţiei şi în stări inflamatorii precum mastita.

Procesarea şi prepararea nutrienţilor din laptele matern se modifică în timp pe măsură ce copilul se maturizează. De exemplu, laptele iniţial sau colostrul are concentraţii mai mici de grăsime decât laptele matur şi concentraţii mai mari de proteine şi minerale. Aceste raporturi se inversează pe măsură ce copilul se maturizează.

Laptele de început şi laptele de sfârşit

În afară de schimbările de la colostru la lapte matur, schimbări care oglindesc nevoile nou-născutului în dezvoltare, există variaţii şi pe durata unei alăptări. Primul lapte ingerat de copil (laptele de început) are un conţinut mai redus de grăsimi. Pe măsură ce copilul continuă să sugă la sân, în următoarele minute, creşte conţinutul de grăsimi. Se crede că laptele de sfârşit facilitează senzaţia de saţietate a copilului. În fine, variaţiile diurne ale laptelui matern reflectă dieta maternă şi fluctuaţiile hormonale zilnice.

Enzime specifice care ajută digestia neonatală

Laptele uman conţine variate enzime, unele sunt specifice pentru biosinteza laptelui la nivelul glandei mamare (de exemplu lactozo-sintetaza, sintetaza acizilor graşi, tioesteraze) în timp ce altele sunt specifice pentru digestia proteinelor, grăsimilor şi carbohidraţilor care facilitează abilitatea copilului de a digera şi de a absorbi laptele matern. Unele enzime au şi rolul de a transporta alte substanţe precum zinc, seleniu şi magneziu.

Enzime specifice care ajută digestia neonatală

Structura tridimensională a laptelui matern

La microscop, structura laptelui matern este cu adevărat uimitoare. Deşi este un lichid, laptele uman are o structură substanţial compartimentată. Nutrienţii şi substanţele bioactive sunt sechestrate în variate compartimente ale laptelui matern. Cel mai elegant exemplu de astfel de structură este reprezentat de lipide. Lipidele sunt învelite în momentul secreţiei de către celulele mioepiteliale mamare apicale într-o membrană plasmatică, sub forma unei globule de grăsime de lapte. Unele proteine, factori de creştere şi vitamine sunt, de asemenea, sechestrate în interiorul globulelor grăsime de lapte şi sunt împachetate în membrana acestora.

Membrana acţionează ca o interfaţă stabilizatoare între componentele fazei apoase şi grăsimea compartimentată. Această interfaţă permite eliberarea controlată a produşilor de lipoliză şi transferul materialului polar în serul matern (faza apoasă a laptelui). Caracteristicile bipolare ale membranei sunt, de asemenea, necesare chiar şi pentru stabilitatea emulsiei globulelor de grăsime. Astfel, structura laptelui matern furnizează acizi graşi şi colesterol gata disponibili pentru absorbţia micelară din intestinul subţire.

Compoziţia laptelui uman

Proteinele, carbohidraţii şi grăsimile destinate dezvoltării optime a creierului

Laptele matern furnizează cantităţi corespunzătoare de proteine (în principal alfa-lactalbumină şi proteine din zer), carbohidraţi (lactoză), minerale, vitamine şi grăsimi pentru copilul la termen aflat în creştere. Grăsimile sunt compuse din colesterol, trigliceride, acizi graşi cu lanţ scurt şi acizi graşi polinesaturaţi cu lanţ lung. Acizii graşi polinesaturaţi cu lanţ lung (18-22 legături de carbon) sunt necesari pentru dezvoltarea creierului şi retinei. Cantităţi mari de astfel de acizi graşi omega 3 şi omega 6, predominat acid arahidonic 20-C şi acid docosahexaenoic 22-C sunt depozitate la nivelul creierului şi retinei aflate în dezvoltare în timpul creşterii prenatale şi postnatale iniţiale. Un nou-născut, mai ales prematur, poate avea abilităţi limitate de a sintetiza nivele optime de acid arahidonic şi acid docosahexaenoic din acid linoleic şi acid linolenic. De aceea, aceşti doi acizi graşi pot fi consideraţi acizi graşi esenţiali.

Multe formule au adăugat acidul arahidonic şi acidul docosahexaenoic sau ambele în compoziţie. Cantitatea acestor acizi graşi variază în laptele matern în funcţie de dietă. Amestecul unic de acizi graşi din laptele matern a fost asociat cu dezvoltarea reglării imune înnăscute şi adaptative. Înainte de fortifierea formulelor cu acid arahidonic şi acid docosahexaenoic copiii care au primit lapte matern au demonstrat acuitate vizuală mai bună la vârsta de 4 luni şi dezvoltare cognitivă ceva mai bună decât cei hrăniţi cu formulă. Această asociere nu a fost universală şi unii cercetători continuă să aibă dubii legate de beneficiile acestor acizi graşi. Cu toate acestea, în cel mai recent studiu pe copii în vârstă de 5 ani care au fost alăptaţi şi ale căror mare au primit suplimente mici de acid docosahexaenoic în primele 4 luni după naştere a demonstrat o ameliorare semnificativă a atenţiei susţinute prin comparaţie cu copiii ai căror mame nu au primit suplimentul de acid gras.

Compoziţia laptelui uman

Un studiu recent a comparat creşterea şi mineralizarea oaselor prematurilor cu greutate sub 1500 g la naştere alimentaţi cu formulă pentru prematuri cu cea a prematurilor cu aceeaşi greutate care au primit formulă standard iar concluzia a fost că formula pentru prematuri a fost mai bună pentru creştere şi dezvoltare. Un alt studiu a examinat manipularea dietetică maternă a concentraţiei de acizi graşi şi diferenţele neuro-developmentale ale laptelui matern. În ciuda unor nivele crescute de acid arahidonic şi docosahexaenoic în grupurile care au primit abundent suplimente nu au fost identificate diferenţe în ceea ce priveşte prognosticul neurodevelopmental între cele 3 grupuri. Acest rezultat sprijină teoria unui efect mai degrabă global al laptelui matern şi nu pe cea a unui singur agent care să determine diferenţele neurodevelopmentale.

Astfel, dacă copiii născuţi la termen au sau nu beneficii de pe urma suplimentării formulei cu acid arahidonic şi acid docosahexaenoic este încă neclar pentru că aceştia pot converti acizii graşi polinesaturaţi cu lanţ foarte lung în acid arahidonic şi acid docosahexaenoic. Nou-născuţii la termen bolnavi şi cei prematuri sunt cei care vor beneficia, probabil, mai mult de formulele îmbogăţite cu unul sau ambii acizi graşi în discuţie. În loc de a produce o vedere mai bună şi o inteligenţă mai mare, laptele matern mai degrabă protejează creierul în dezvoltare de leziuni sau de o dezvoltare suboptimală furnizând toate materialele de construcţie şi factorii de creştere necesari care au acţiune sinergică şi nu individuală.

Proprietăţile imunologice ale laptelui matern – Imunoglobulinele laptelui matern

În decursul anilor cunoştinţele despre proprietăţile şi efectele laptelui matern au crescut. O recenzie exhaustivă pe care o recomandăm, efectuată de unul din pionierii din acest domeniu, Dr. Armand Goldman, a apărut în Breastfeeding Medicine (2007). Mai jos sunt subliniate doar unele din numeroasele proprietăţi imunlogice şi funcţiile imune ale laptelui matern:

  1. Imunoglobulinele laptelui matern

Laptele matern conţine toate tipurile de anticorpi (m, A, D, G şi E) dar cele mai abundente sunt imunoglobulinele secretorii IgA (IgAs). IgAs derivate din laptele uman sunt o sursă importantă de imunitate dobândită transmisă pasiv pentru copil cu săptămâni înainte ca secreţia proprie de IgAs să apară. În aceste momente caracterizate de o funcţie imună intestinală redusă, copilul are o capacitate limitată de apărare împotriva patogenilor ingeraţi. De aceea, IgAs este un important factor protectiv împotriva infecţiilor.

Presupunând că mama şi copilul său, care sunt foarte apropiaţi, au aceeaşi floră, specifitatea antigenică a IgAs materne din laptele său este direcţionată împotriva aceloraşi antigeni şi la nou-născut.  Anticorpii materni de tip A (imunoglobulinele A, IgA) derivaţi din intestin şi din sistemul de supraveghere imună respiratorie sunt transportaţi pe calea sângelui şi a vaselor limfatice la glanda mamară şi, în final, sunt eliminaţi în laptele matern ca IgAs. Împachetarea IGA cu o componentă secretorie unică glandei mamare protejează IgAs de acizii stomacali şi îi permit să ajungă intacte la intestinul subţire.

Alte proprietăţi imunologice ale laptelui matern

În afară de anticorpi, laptele matern conţine numeroşi factori care influenţează flora intestinală microbiană a copilului. Aceşti factori stimulează colonizarea cu unele bacterii şi inhibă creşterea altor bacterii. Componentele imunologice includ lactoferina, care leagă fierul şi îl face astfel indisponibil bacteriilor patogene, lizozimul, care creşte activitatea bactericidă a IgAs împotriva microorganismelor gram-negative, oligozaharidele, care interceptează bacteriile şi formează compuşi inofensivi pe care copilul îi poate elimina, lipidele din lapte, care distrug membrana viruşilor cu anvelopă şi mucina, care este prezentă în membrana globulelor de grăsime din lapte. Mucina aderă la bacterii şi viruşi şi ajută la eliminarea acestora din organism. Interferonul şi fibronectina au activităţi antivirale şi stimulează proprietăţile litice ale leucocitelor din lapte.

Înţelegerea efectelor interacţionale ale acestor componente bioactive, impactul microbiomului asupra funcţiei intestinale şi dezvoltării (şi rolul laptelui uman în această dezvoltare) este abia la început. Aceste constituente au cu certitudine efecte profunde asupra sănătăţii indivizilor pe toată durata vieţii, în mod particular pe durata copilăriei.

Alte proprietăţi imunologice ale laptelui matern

Leucocitele din laptele matern

Macrofagele reprezintă 40-60% din celulele din colostru iar restul celulelor fiind în principal limfocite şi polimorfonucleare. Tot în laptele matern sunt eliminare rare celule epiteliale mamare şi picături de lipide delimitate de o membrană numite globule de grăsime din lapte. Spre ziua a 7-a după naştere, odată cu tranziţia de la colostru spre laptele matur, procentul de macrofage din lapte creşte la 80-90% şi atinge o concentraţie de 104 -105 macrofage pe ml de lapte matern. Leucocitele din lapte pot tolera pH-uri, temperaturi şi osmolarităţi extreme. Aceste celule pot supravieţui chiar şi o săptămână la babuini şi oi.

Imunitatea pasivă dobândită de la mamă prin alăptare

În timp ce se aşteaptă maturarea endogenă a sistemului imunologic propriu al copilului, numeroase componente imunologice şi bioactive din lapte acţionează sinergic pentru a oferi ajutor imunologic pasiv fiind transferate de la mamă la copil în primele zile şi luni de viaţă. Laptele matern ingerat imunizează pasiv nou-născutul. Studii numeroase au documentat clar acest scenariu şi beneficiile sale clinice demonstrând scăderea riscului pentru infecţii gastro-intestinale şi respiratorii, în mod special în timpul primului an de viaţă. Există tot mai multe dovezi că aceste substanţe imune şi bioactive pregătesc tractul gastro-intestinal şi sistemul imun neonatal în ceea ce priveşte recunoaşterea antigenelor şi dezvoltarea semnalizării celulare. Aceasta poate explica riscul scăzut de alergie intestinală şi respiratorie la copiii care au fost alăptaţi şi riscul mai mic decât cel prevăzut de boli autoimune la copiii alimentaţi la sân. Efectele directe sunt dificil de dovedit datorită naturii multifactoriale a acestor afecţiuni. Cu toate acestea, luate împreună, datele pe care le avem sprijină natura benefică a laptelui matern pentru copilul în dezvoltare.

Proprietăţile bioactive ale laptelui matern

Laptele matern conţine, de asemenea, modulatori ai creşterii precum factorul de creştere epidermală, factorul de creştere al nervilor, factori de creştere asemănători insulinei şi interleukine. Factorii alfa şi beta de transformare a creşterii şi factorul de stimulare a creşterii coloniilor granulocitare sunt, de asemenea, identificaţi în laptele matern. Aceşti modulatori ai creşterii sunt produşi fie de celulele epiteliale ale glandei mamare fie de macrofagele activate, limfocite (mai ales celulele de tip T) sau neutrofilele din lapte. Factorul de creştere epidermală şi factorul alfa de transformare a creşterii au fost găsiţi în concentraţii mai mari în laptele mamelor care au născut prematur prin comparaţie cu laptele mamelor care au născut la termen. Aceşti doi factori şi laptele uman stimulează in vitro proliferarea celulelor intestinului subţire fetal, cea mai mare creştere fiind sesizată după expunerea la laptele matern. Unele substanţe bioactive şi celule vii din lapte par să influenţeze maturarea şi creşterea intestinală prin transferul de informaţie developmentală spre nou-născut. Deşi majoritatea acestor biosubstanţe au fost identificate în laptele matern în cantităţi care sunt mai mari decât nivelele serice materne, rolul lor exact pentru nou-născutul uman nu este încă cunoscut. Majoritatea informaţiilor de care dispunem provine de la modele animale a căror dezvoltare poate diferi semnificativ de cea a puiului de om.

Concluzie

Laptele matern, în afara de numeroasele sale nutriente care îl fac sursa ideală de hrană pentru nou-născutul la termen aflat în creştere, este un lichid bioactiv care evoluează de la colostru la lapte matur pe măsură ce şi copilul se maturizează. Acest lichid bioactiv conţine numeroşi factori şi celule vii care, ca într-un concert, promovează creşterea şi starea de bine a copilului alăptat. Oliver Wendell Holmes a spus-o cel mai bine când a spus „O pereche substanţială de glande mamare are avantaj asupra a două emisfere cerebrale ale unor foarte învăţaţi profesori, în arta de a compune lichide nutritive pentru sugari”. Cu toată acumularea continuă de cunoştinţe rezultate din studiile aflate în desfăşurare, formulele comerciale nu pot replica toate proprietăţile valoroase inerente laptelui matern.

Autor: Carol L Wagner

Sursa: http://emedicine.medscape.com/article/1835675-overview#a0104